Vagabondul lumii

Nu vrei să atingi degetele mele murdare
ah! eu sunt vagabondul lumii sub soare
culcuşul îl fac în bagajul naturii
şi tot ea, indrăgostită, oferă ceva de-ale gurii
sunt pe drumuri de îndată ce m-am născut
din pântecul mamei cu plete ceţoase fui scuturat
în plânset de ciudă că vremea de casă trecuse
şi cordonul de tainică iubire se rupse
amintirea unui sân de lapte nicicând colindat
tulbură somnul prin vis de alergător turbat
care nu va ajunge vreodat la sosire
se pierde sau rupe tendon în vie durere
ochii tăi se mărturisesc de scârbă sau milă
dar în surâs petrec a ta paradă infantilă
căci nu de asta are sufletul de trebuinţă
mai de folos îi cântă propria căinţă
zănatec petrecui secundele copilăriei
purtând pe cap cuşma prostiei
din caruselul fain ce zilnic îmi dădea târcoale
ardoarea mea nu mai dorea ca să coboare
precum un acrobat la circ mergeam pe sârmă
ca un înfometat ce ulterior rădăcină scurmă
în salturi şi fără barieră de oprire
se scurseră năvalnic rezidurile de iubire
cine, cu îndrăzneală sau temător, degetul bătea
carcasa sufletului un sunet gol scotea
iar toţi, deîndată sau mai cu puţină răbdare
plecau pe urmă a răsaritului chemare
eram ades de-o veselie cruntă
cât pentru-ntreaga viaţă să-mi ajungă
dar taina fericirii se lăsa-ndelung curtată
chipul în voaluri de mister stătea pitit
şi n-am putut să-i văd fineţea nici un pic
pe mărime ce scara vieţii pasul meu urca
o nepăsare fără milă prin inimă trecea
iar stelei ce răsărise pentru a mea venire
nu i-am mai învrednicit nici o privire
sărutul patimei muiate în foc clocotitor
se prinse de carne cu gheara de amor
până să înţeleg ce dor prelung de sine
duceam în suflet, în şoapte de suspine
m-am tăvălit o vreme prin colbul trecător
fără să gust bob de iubire în duh nemuritor
iată-mă pe-aici, purtat de vântul dur de miazăzi
dar peste tot am fost, în seară şi în zi
cu apa de ceas lovind în fiecare stâlp de pod
încă neconstruit rămâne, însă, al meu eşafod
depăşit-am toate răgazurile de timp din lume
în calcule întortocheate înlănţuite-n raţiune
topite sunt pe calea ce duce spre lumină
căci iar şi iar globul desface o porţie senină
mă vezi, tu oare, pe mine cel ce sunt
mai degrab pe suprafaţă te opreşti
iertat fie-ţi gândul ce-l socoteşti
oricum zâmbetul ce tresare în colţ de buze
e pentru misterul ce ţine ale mele momente treze
în vagabondajul lumii neştiut, neînceput respir
iar inima trăieşte în albastru de safir
şi ochiul scurge lacrima în al cerului potir
veni ziua aceasta pe-a unicornului spinare
şi se coborî iubirea ca un boboc de floare
se-nconvoie vertebra în dulce-mbrăţişare
sinele se cufundă într-un ocean de pace
ciocul şoimului carnea nu mai desface
tu eşti iubita mea cu părul de poveste
fiinţa ta întreagă-mi dă de veste
din hoinarul ce purta haina singurătăţii
tu m-ai redat divinităţii

_________________
http://hopeforpeople.wordpress.com/

super

_________________
badea

This information is unbelievable! I really cannot believe it is true!

I found this post very useful!