INTRODUCERE IN DELICVENTA JUVENILA

Cuprins

I. POTENŢIALUL DELINCVENŢIAL ŞI POSIBILITĂŢILE INVESTIGATIVE 2
II. MĂSURAREA POTENŢIALULUI DELINCVENŢIAL VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA EXIGENŢELOR ŞTIINŢIFICE 12
III. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENŢA JUVENILĂ 15
III.1. FACTORI IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR 18
III.1.1. FACTORI NEURO-PSIHICI 19
III.1.2. CLIMATUL EDUCAŢIONAL FAMILIAL 22
FAMILIILE DEZORGANIZATE 23
CLIMAT FAMILIAL CONFLICTUAL 24
CLIMAT FAMILIAL HIPERAUTORITAR 25
CLIMAT FAMILIAL HIPERPERMISIV 26
III.1.3. MEDIU ŞCOLAR - EŞEC ŞI ABANDON 27
III. 3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR 29
IV. MĂSURILE EDUCATIVE APLICABILE MINORILOR 31
VI.1. NOŢIUNEA ŞI CADRUL MĂSURILOR EDUCATIVE 31
IV.2. MUSTRAREA 34
IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ 36
IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE 40
IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV 46
BIBLIOGRAFIE 51

_________________
DMA

Psihologia judiciară este una dintre ramurile aplicative ale psihologiei, rolul ei fiind nu numai de a contura explicaţiile privind diferite aspecte ale conduitei deviante şi infracţionale, ci şi de a se implica efectiv în a realiza anumite obiective ale activităţii organelor judiciare. Această intervenţia şi acest ajutor oferit vizează atât rezolvarea cauzelor judiciare, cât şi activitatea preventivă.
Întrucât delincvenţii şi infractorii prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale care-i diferenţiază de categoria subiecţilor conformişti, se pune problema, pe de o parte, a posibilităţilor de depistare a acelor caracteristici (potenţial delincvenţial) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale şi, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării pe cât posibil a „tratamentului educativ”, reeducativ şi recuperativ pentru reabilitarea şi reinserţia socială a acestuia.

Rezultatele acţiunii de măsurare a potenţialului delincvenţial poate avea următoarele întrebuinţări:
• Identificarea predelincvenţilor în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;
• Îmbunătăţirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;
• De a determina care dintre infractorii condamnaţi pot fi eliberaţi condiţionat şi ce măsuri de supraveghere trebuie asigurate;
• De a oferi o mărime imediată a eficienţei unui program de reabilitare şi prevenţie.

În ceea ce priveşte mijloacele investigative utilizate, menţionăm că există o mare varietate, un loc important deţinându-l instrumentele psihodiagnostice, recte testele psihologice.
„Testul… este o probă determinată ce implică o sarcină de efectuat, identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu instrumente precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului sau pentru notaţia numerică a reuşitei” (H. Pieron).
Pentru Pierre Pichot, testele sunt considerate a fi „instrumente de lucru standardizate ce servesc în valoare de stimuli pentru comportament. Acest comportament este evaluabil prin comparaţie statistică cu acel al altor subiecţi aflaţi în aceeaşi situaţie, permiţându-se astfel clasificarea celor examinaţi, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere tipologic”.
O definiţie asemănătoare o oferă A. Anastasi: „testul este o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament”.
Având în vedere mai ales funcţia de predicţie a testului, Alain Sarton îl considera ca fiind o probă ce permite ca, pornindu-se de la un comportament observat al unui subiect dat să se determine comportamentele uzuale, inclusiv cele viitoare, semnificative ale subiectului considerat.
În concepţia lui P. Oleron, testele, în valoarea lor de instrumente fundamentale ale psihologiei aplicate, se pretează la cercetare în raport cu posibilităţilor pe care le oferă la examinare a numeroşi indivizi în situaţii uniformizate.
Pentru H. Wallon, un test este „o experienţă sau un dispozitiv de experienţă”, considerând că „geniul experimentatorului se măsoară ulterior fecunditatea experienţei”.
Testele ne furnizează informaţie în legătură cu „echipamentul” psihologic al individului (trăsături psihice, capacităţi şi abilităţi, aptitudini, trăsături de personalitate, temperament, caracter, etc.). Numărul lor este teribil de mare, iar clasificarea lor se poate face în funcţie de mai numeroase criterii. Cel mai important dintre astea se referă la obiectivul urmărit prin măsurare.
Astfel, putem diferenţia următoarele categorii de teste:
 Teste pentru abilităţi senzorio-motorii
 Teste de atenţie
 Teste de memorie
 Teste de aptitudini
 Teste de inteligenţă
 Teste pentru măsurarea temperamentului, caracterului
 Teste de personalitate
 Teste proiective
 Teste pentru măsurarea sociabilităţii, etc.

În funcţie de necesităţi, în domeniul psihologiei judiciare se poate folosi orice categorie de teste pentru a cunoaşte cât mai bine profilul psihocomportamental al subiectului delincvent sau infractor (în vederea elaborării unui sistem recuperativ corespunzător) sau al subiectului nedelincvent (în vederea formulării unor judecăţi predictive referitoare la conduita lui antisocială potenţială şi, totodată, în vederea luării unor măsuri de prevenţie).
Informaţia privind caracteristicile psihocomportamentale ale subiectului este oferită nu numai de înspre teste, ci e poate fi recoltată şi cu ajutorul altor metode cum r fi: anamneza, convorbirea, observaţia, ancheta (pe bază de interviu şi pe bază de chestionar), scale de atitudini şi de apreciere, teste sociometrice, etc. De asemenea, cu bune rezultate, poate fi folosit şi experimentul psihologic.
În domeniul psihologiei judiciare, ca şi alte domenii ale psihologiei aplicate, se respectă „regula” mai generală care stă la baza creşterii gradului de obiectivitate şi credibilitate a informaţiei de natură psihologică referitoare la un subiect – folosirea a mai multor metode, făcându-se corelaţii între elementele informative oferite de către acestea. Pe de altă parte, este bine să se evite cât mai mult posibil fenomenul de fetişizare a unor metode, cum ar fi, de exemplu, cazul testelor. Trebuie manifestată o grijă specială pentru interpretarea rezultatelor obţinute, specialistul dominând în cea mai mare măsură informaţiile furnizate.
Atât la noi în ţară, cât şi în străinătate, cel mai frecvent sunt folosite în domeniul psihologiei judiciare testele de personalitate şi testele proiective. Cea de a doua categorie favorizează evidenţierea tendinţelor manifestate de individ spre devianţă, spre activitatea antisocială. Specificul acestor mijloace investigative constă în faptul că ele stimulează subiectul să se proiecteze în variate manifestări ale personalităţii sale.
Tehnica proiectivă constă în observarea reacţiilor la prezentarea anumitor imagini şi obiecte care ne îngăduie să vedem cum şi cu ce alură din mediu se identifică subiectul şi să desprindem semnificaţiile acestor identificări .
Din categoria largă a tehnicilor proiective, în domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate mai frecvent următoarele:
Testul Rorschach, denumit şi „testul petelor de cerneală” (Rorschach Inkblot Test), aparţine psihologului elveţian Herman Rorschach (1921). Acest instrument psihodiagnostic cuprinde 10 planşe cu pete de cerneală simetrice, colorate şi necolorate. Sunt 3 categorii de pete: negre cu nuanţe de gri (5), negre cu nuanţe de roşu (2) şi colorate (3). Sarcina subiectului constă în faptul că el trebuie să spună ce anume îi sugerează fiecare pată în parte.
Pentru interpretarea răspunsurilor se foloseşte cu cod topologic, iar în baza celor 10 planşe se pot obţine în general până la 250 de răspunsuri. În analiza rezultatelor interesează faptul dacă subiectul se refere în interpretare la ansamblul petelor sau la unele detalii, dacă atribuie formelor percepute identităţi vegetale sau animale. De asemenea, interesează raporturile dintre înfățișări şi culori ce intervin în răspunsuri, originalitatea sau banalitatea răspunsurilor, etc.
Pentru testul Rorschach interesează în cotaţie şi interpretare anumite caracteristici:
a) modul de aprehensiune (percepere)
b) determinanţii prin care se fac referiri la caracteristici de formă;
c) conţinut;
d) relatare clar-obscur;
e) rezonanţa intimă;
Un grafic favorizează raportarea numărului de interpretări de planşe la totalul răspunsurilor pentru fiecare planşă (se cotează timpul total, timpul mediu de răspuns, numărul absolut de banalităţi şi totalul răspunsurilor, inclusiv răspunsurile originale).
În concepţia lui Rorschach caracterul subiectului constă dintr-o anumită proporţie între introversiune (mişcarea obiectelor) şi extroversiune (culoarea lor).
Plecând de aici, el a alcătuit următoarea tipologie:
1. intratensivi (culoarea este mai puţin vizibilă decât mişcare) caracterizaţi prin: viaţă interioară bogată, voinţă, imaginaţie, relaţii puternice;
2. extratensivi (mişcarea este mai puţin vizibilă decât culoarea), caracterizaţi prin: sociabilitate, simţ practic;
3. ambi-egali (mişcarea este egală cu culoare), caracterizaţi prin: dotare interioară bună şi echilibru psihic adecvat;
4. coartaţi (pentru care nu există semnificaţii nici în culoare, nici în mişcare), caracterizaţi prin: pedanţă, rezonanţă afectivă slabă, melancolie, deprimare.
Acest test, după cum afirmă unii autori , pun în evidenţă tipul de aprehensiune (adică de organizare a percepţiei pe aspectele analitice de conţinut), tipul de rezonanţe intime, interesele, tendinţele nevrotice, tensiuni conflictuale minore şi majore, aspecte ale inteligenţei, etc.

Asemănător cu testul Rorschach, şi produs pe acelaşi principiu, este testul „petelor de cerneală” al lui Holtzman. Acesta cuprinde 2 serii de planşe (A şi B), fiecare cuprinzând 47 de planşe, cu pete de cerneală neagră şi colorată (policromă). Întrucât primele două planşe sunt folosite pentru instructaj şi adaptare, iar subiectul trebuie să interpreteze petele dând pentru fiecare planşă un singur răspuns, în întreg se vor obţine şi se vor cota 45 de răspunsuri pentru fiecare serie. Pentru fiecare planşă se află 22 variabile în vederea cotării (inclusiv cele din testul Rorschach cum ar fi localizarea, determinanţii, conţinutul). Nota întreagă pentru fiecare variantă este suma celor 45 de note particulare.
T.A.T. sau „Testul de apercepţie tematică” (Thematic Apperception Test) este creat iniţial de către Christina D. Morgan şi Henry A. Murray în 1935 şi definitivat, în 1943, de către H. A. Murray.
El constă din 30 de planşe sau ilustraţii (din care se aleg însă, pe urmă caz, 20 de planşe care se deține în două serii), care cuprind anumite personaje aflate într-o situaţie ambiguă, iar subiectul are sarcina de a povesti istorioare corespunzătoare situaţiilor prezentate prin imagini şi inventate sub impulsul momentului.
În faţa planşei, subiectul va manifesta tendinţa de a integra în interpretarea situaţiei prezentate propria sa experienţă şi existenţă, cerinţele de moment conştiente şi inconştiente. În felul acesta, testul permite evidenţierea şi descifrarea unor tendinţe latente constând în: forme agresive, autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă, dependenţă, etc Există şi un sistem de interpretare de 5 puncte ale răspunsurilor şi anume: 1 eroii povestirii (cu care se identifică subiectul în mod cert); 2. trebuinţele (eroului de seamă şi ale altora); 3. forţele ce acţionează asupra eroilor; 4. tema generală a istorioarei elaborate de subiectul considerat; 5. deznodământul.
În relatarea creată de subiect interesează, de asemenea, o serie de aspecte precum: forma relatării, lungimea ei, gradul de organizare, orientarea, detaliile.
Testul „Szondi”, inventat şi construit de către psihologul de origine maghiară Leopold Szondi, în 1937, are la bază aşa-numita teorie a destinului. Metoda de diagnostic oferită se ocupă de psihologia profundă care contribuie la lămurirea următoarelor fapte: 1. aspiraţiile pulsionale inconştiente ale subiectului; 2. luarea de poziţie inconştientă a Eu-lui faţă de pericolul pulsional; 3. dialectica dintre pulsiuni şi Eu.
În concluzie, această metodă înfăţişează psihologului procesele inconştiente ale destinelor, pulsiunilor şi Eu-lui. Testul „Szondi” cuprinde 6 serii a câte 8 fotografii ale unor bolnavi psihici (sau a unor persoane care suferă de „maladii pulsionale”), în total 48 de fotografii.
Subiecţii au sarcina de a alege din cele 6 serii câte 2 fotografii cu figuri ce le consideră simpatice şi 2 fotografii cu figuri ce le consideră antipatice. În urma administrării testului, subiectul alege 24 de fotografii.
Alegerile făcute pun în evidenţă un profil pulsional, Szondi stabilind 4000 de profiluri. El stabileşte 4 grupe pulsionale pe care le numeşte „vectori pulsionali” şi care evidenţiază un cuantum pulsional delimitat, posedând direcţie pulsională particulară, direcţie în care se manifestă trebuinţele şi aspiraţiile pulsionale:
1. Vectorul S (pulsiune sexuală);
2. Vectorul P (pulsiune paroxismală, de surpriză, de protecţie etică);
3. Vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui);
4. Vectorul C (pulsiune de contact).
La aceşti vectori, Szondi raportează 8 trebuinţe pulsionale specifice, pe care le numeşte „factori pulsionali”:

1. vectorul S cu trebuinţa pulsională: h (homosexualitate)
s (sadism)
2. vectorul P cu trebuinţa pulsională: e (epilepsie)
h (isterie)
3. Vectorul Sch cu trebuinţa pulsională: k (schizocatatonică)
p (schizoparanoică)
4. vectorul C cu trebuinţa pulsională: d (stare depresivă)
m (stare maniacală)
La rândul lor, aceşti factori pot avea valori pozitive sau negative, rezultând astfel 16 tendinţe pulsionale, pentru cei 4 vectori pulsionali.
Pentru diagnostic, alegerea făcută de subiect este interpretată atât din punct de vedere cantitativ, cât şi al direcţiei tendinţei. Se disting 3 feluri de alegeri:
a. Reacţia medie (când se aleg 2-3 imagini ale unui factor);
b. Reacţia „vid” sau zero, când nu se alege nici o imagine;
c. Reacţia umplută (când alege cel puţin patru imagini ale unui factor)
Se consideră că fotografiile constant excluse de la alegere (reacţia zero) semnifică „manifestarea pulsională prezentă”.
Reacţia „plină” poate avea două feluri de semnificaţii: 1. relevă factorul cel mai dinamic dintre tendinţele pulsionale non-manifeste (ce determină direcţia de alegere pulsională); 2. decelează tendinţele pulsionale premanifeste, aproximativ de exteriorizare.
Se pot distinge 3 feluri de reacţii pline:
1. reacţia plăcută (+);
2. reacţia antipatică (-);
3. reacţia ambivalentă (+); Reacţiile „0” şi „plină” se deosebesc practic doar din punct de vedere dinamic.
Ele constituie de fapt două faze succesive: acumularea maximală a unei tendinţe pulsionale şi apoi descărcarea.
Reacţia „0” semnifică tendinţa care, din pricina descărcării şi-a pierdut activitatea dinamică, în momentul considerat. Reacţia „plină”, ca „încărcătură” de tendinţe pulsionale, ce nu pot fi satisfăcute în prezent, este o stare care poate fi depăşită de către subiect prin două mecanisme:
1. exteriorizare – descărcare (calea reacţiei premanifeste, care precede satisfacţia directă);
2. interiorizare spre instanţe psihice mai profunde, sau refularea din concepţia psihanalitică.
Această metodă îşi găseşte o largă utilitate în psihologia criminală.
Testul Rosenzweig face parte din categoria tehnicilor proiective interpretative, cu material psihosocial, cuprinzând 24 de imagini desene. În fiecare dintre ele sunt reprezentate două personaje în situaţii de frustrare de tip curent. Exemple. A) se vede o maşină cu două personaje din care una cere scuze unui pieton pe care l-a stropit cu noroi. Subiectului i se cere să precizeze, în chenarul gol, ce ar răspunde dacă ar fi cel frustrat (cel care a fost stropit); B) o tânără spune alteia: „E groaznic, aţi spart tocmai vasul preferat al mamei mele”. În chenarul gol, subiectul trebuie să răspundă în replică la această propoziţie plină de reproşuri deghizate.
Ipoteza fundamentală care stă la baza testului se referă la ideea că violenţa conduitelor agresive este direct proporţională cu forța motivaţiei frustrante. Răspunsurile primite la cele 24 de desene pot fi clasificate în 3 tipuri: extrapunitive, intrapunitive, impunitive. În funcţie de aceste răspunsuri, se stabilesc 3 tipuri de reacţii: de predominanţă a obstacolului, de apăsare a Eu-lui şi de persistenţă a cerinţelor sau a necesităţii.
Combinarea acestor 6 categorii conduce la constituirea a 9 factori care pot fi cotaţi.
În interpretarea rezultatelor testului Rosenzweig se calculează şi indicele de conformitate la grup sau G.C.R. (Group Confomity Rating) care are drept scop măsurarea conformităţii răspunsurilor subiectului, cu cele ale mediei populaţiei.
În domeniul psihologiei judiciare sunt utilizate frecvent testele sau chestionarele de personalitate, cum ar fi: M.M.P.I.(Inventarul de personalitate multifazic), 16 P.F. Cattel, C.P.I. (Inventarul de personalitate California), P.I.C. (Inventarul de personalitate pentru copii), etc. Deşi greoaie în aplicare, deoarece conţin un număr foarte mare de întrebări (ex. M.M.P.I. cuprinde 550 de întrebări), ele sunt extrem de utile, întrucât scot în evidenţă profilul psihologic al subiectului şi, totodată, tendinţele dominante pe care acesta le manifestă în plan comportamental.

_________________
DMA

VĂZUTĂ DIN PERSPECTIVA EXIGENŢELOR ŞTIINŢIFICE

Utilitatea mijloacelor psihodiagnostice pentru cunoaşterea individului uman în absolut orice context al activităţii socio-profesionale nu mai trebuie demonstrată. Şi aceasta este valabilă, desigur, şi pentru domeniul psihologiei judiciare. Dar în cazul în care se ignoră respectarea cerinţelor şi rigorilor ştiinţifice adresate acestor metode, ele îşi pierd din valoare şi utilitate, făcând serioase deservicii activităţii practice şi cercetării ştiinţifice. A. Binet avertiza încă de la începutul secolului XX că testul nu este ca de pildă un necomplicat cântar pe care te urci şi constaţi imediat ce greutate ai.
În felul acesta, „părintele” psihotehnicii dorea să avertizeze din timp pe toţi cei ce vor utiliza teste să manifeste o precauţie deosebită.
Mijloacele diagnostice utilizate trebuie să răspundă pozitiv la două cerinţe majore:
a) fidelitate (reliability), adică testul trebuie să manifeste constanţă pe linia informaţiei furnizate asupra unui subiect verificat în clipe diferite;
b) validitatea sau proprietatea testului de a măsura ceea ce-şi recomandă să măsoare, adică informaţia oferită de către test în legătură cu anumite trăsături psihice ale subiectului trebuie să fie confirmată de înspre conduita acestuia în cadrul unei activităţi viitoare în raport de care s-a confecționat testarea. Informaţiile furnizate de teste apar în trăsătură de predictori, adică ei anticipă un anumit randament, o anumită conduită viitoare. Rezultatele, randamentul, conduita subiectului în etapa ulterioară a confruntării directe cu activitatea pentru care s-a conceput testarea reprezintă criteriul. Un test este valid atunci îndată ce se află o corelaţie pozitivă între predictoriu şi criteriu.

În cadrul psihologiei judiciare, în acţiunea de măsurare a psihologiei subiecţilor, indiferent ce indicator al potenţialului delincvenţial este un predictor posibil al comportamentului, iar comportamentul la rândul lui constituie criteriul. În măsura în care există o înaltă corelaţie între scorurile privind predictorul şi scorurile privind comportamentul sau criteriul, se poate considera că predictorul este valid. Pe de altă parte, când scorurile privind criteriul descriu în mod clar un comportament infracţional, criteriul poate fi considerat valid.
Pentru a dovedi validitatea, predictorul şi criteriul trebuie să fie sigure, demne de încredere, adică să dovedească fidelitate.
Un predictor dovedeşte fidelitate dacă scorurile sunt relativ neschimbate atunci când indivizii sunt măsuraţi a oua oară după scurgerea unei anumite perioade de timp.
La rândul ei, fidelitatea este de mai numeroase feluri:
a) fidelitatea test – retest, care presupune aplicarea aceluiaşi instrument de diagnoză în ocazii diferite şi calcularea valorii coeficientului de corelaţie pentru cele două scoruri obţinute;
b) fidelitatea tip înfățișare alternativă, presupune utilizarea a două instrumente similare (forme alternante) în momente diferite. Se calculează corelaţia dintre scorurile rezultate;
c) fidelitatea divizării în jumătate, presupune calcularea coeficientului de corelaţie dintre rezultatele obţinute la cele două părţi sau jumătăţi ale instrumentului de diagnoză.

În ceea ce priveşte validitatea, care înseamnă cea de a doua însuşire metrologică importantă a mijloacelor de diagnoză psihică, trebuie să deosebim validitatea predictivă de validitatea concurentă. Un prim criteriu l-ar constitui timpul, în sensul că validitatea predictivă vizează relaţiile dintre test şi criteriu (ce sunt plasate diferit în timp), iar validitatea concurentă vizează relaţiile dintre astea în aceeaşi unitate de timp. În anumite situaţii, validitatea concurentă este folosită numai ca un substituit pentru validitatea predictivă. Distincţia logică dintre cele două tipuri de validitate este bazată nu atât pe timp, ci, mai ales, pe obiectivele testării. Validitatea concurentă este relevantă pentru testele folosite în vederea diagnozei statutului existent, mult mai mult decât predicţia unor rezultate şi a unor conduite viitoare.
În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictivă este necesar să se măsoare subiecţii în două perioade de timp diferite (de exemplu în copilărie, apoi în perioada adolescenţei). Pentru validitatea concurentă se măsoară subiecţii delincvenţi şi cei nedelincvenţi. În acest caz, o mărime a potenţialului delincvenţial nu are o validitate concurentă când ea poate să distingă între criminali cunoscuţi şi persoane normale.
În cercetările efectuate de-a lungul timpului de psihologi, subiectul cel mai des întâlnit legat de cercetarea potenţialului delincvenţial este predicţia comportamentului social viitor al unor copii şi adolescenţi.

_________________
DMA

În ştiinţa contemporană analiza etiologică a fenomenului infracţional în rândul minorilor cunoaşte două orientări principale: una psihologică şi una sociologică
Orientarea psihologică se manifestă printr-o abordare individuală a comportamentului şi a particularităţilor psihice ale tânărului delincvent, încercând să explice devianţa penală prin tulburări de comportament şi de personalitate.
Orientarea sociologică atribuie geneza delincvenţei juvenile condiţiilor mediului social şi cultural, considerând că aceasta este un rod al conflictelor şi contradicţiilor din cadrul sistemului social.
Toţi cercetătorii care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au pus în evidenţă existenţa unui "profil psihologic" al acestuia: înclinaţie către agresivitate (latentă sau manifestă), bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate, instabilitate emoţională generată de carenţe educaţionale şi de fragilitatea eului, inadaptare socială provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate pe care individul caută să-l reprime fie prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj, fie prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate, conduită duplicitară manifestată în discordanţa dintre planul comportamentului intim în care se pregăteşte infracţiunea şi planul de relaţie cu societatea prin care îşi trădează infracţiunea, dezechilibru existenţial exprimat prin patimi, mici perversiuni, etc.
J. S. Peters arată că nevârstnicii şi tinerii care au venit în conflict cu normele legale morale conține drept caracteristici diferite atât atitudini nefavorabile faţă de legi şi de muncă, cât şi faţă de ei înşişi, de părinţi şi alte persoane. Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortantă, ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă - fie că a avut destule contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi consideră asemănători - el nu-i apreciază pe alţii şi nici nu pune prea mult preţ pe opinia lor.
W. W. Wattenberg face o interesantă clasificare a delincvenţei juvenile care pleacă de la cele şase structuri de reacţie comportamentală, aşa cum sunt ele înscrise în Manualul statistic şi diagnostic al tulburărilor mentale elaborat de Asociaţia psihologilor americani:
- reacţia hiperkinetică - copii cu afecţiuni neurologice minime
- reacţia de retragere - pentru copiii ai căror părinţi au o conduită neadecvată faţă de el
- reacţia superanxioasă - pentru copiii cărora li se impune să realizeze achiziţii comportamentale la standarde înalte
- reacţia agresivă nesocializată - în cazul respingerii parentale
- reacţia de evadare - ca reacţie la respingerea parentală integrală
- reacţia grupului delincvent - ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenţei în absenţa supravegherii paterne.
Alţi autori consideră necesar ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de "maturizare socială" . Din această perspectivă delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, intrând în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.
Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita - în mod activ şi dinamic - la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, în raport cu unui deficit de socializare determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic.
Caracterul disonant al maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii poate apare în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi progresul judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală cât şi una afectiv-motivaţională şi caracterială.

_________________
DMA

DEVIANT AL MINORILOR

Aceşti factori se împart în două mari categorii:
a) factori interni, individuali,
b) factori externi, sociali
Factorii interni cuprind particularităţile şi structura neuropsihică, particularităţi ce caracterizează personalitatea în formare şi care sunt strâns legate de o serie de factori externi - mai ales cei familiali. Un rol important îl distracție aici şi frustrarea.
Printre cei mai importanţi factori externi cităm factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul microgrupurilor umane în care trebuie să se integreze treptat copilul şi tânărul.
Dacă psihologii pun mai mult accentul pe particularităţile psihice în adaptarea minorului la mediu, sociologii oferă un rol determinant factorilor socio-culturali ca de exemplu şi condiţiilor vieţii sociale în general.
În ultima vreme, referitor la etiologia delincvenţei juvenile, s-a conturat un punct de vedere intermediar. Este vorba despre cauzalitatea "multiplă" care concepe delincvenţa ca fiind rezultatul unui mare şi variat număr de factori. Adepţii acestei perspective consideră că delincvenţii pot apare fie la intersecţia a doi factori majori, fie la convergenţa a şapte sau opt factori minori.

III.1.1. Factori neuro-psihici

a) Disfuncţiile cerebrale relevate prin EEG

În România ample cercetări în legătură cu acest factor au fost efectuate de înspre V. Dragomirescu care a conceput şi o comparaţie a frecvenţei şi aspectelor anomaliilor de traseu EEG la psihopaţi şi de aspectele întâlnite la un lot de 111 minori cu tulburări de comportament traduse în conduite deviante delictuale (91 din cazuri au prezentat trasee EEG cu anomalii electrografice).
V. Dragomirescu propune să se acorde atenţie deosebită minorilor de 14 şi 15 ani (vârsta pubertăţii), întrucât ei reprezintă procentul cel mai ridicat de delincvenţi (din cei 111 minori studiaţi, 30 aveau 14 ani, 30 - 15 ani, 8 - 12 ani, 12 - 17 ani). De asemenea, dată fiind frecvenţa relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescenţii şi adolescenţii delincvenţi, apare necesitatea semnalizării acestora din timp (chiar în momentul descoperirii lor), în scopul dispensarizării acestor subiecte, a supravegherii de specialitate şi aplicării tratamentului adecvat (medical şi psihopedagogic).
În plus, examenul EEG, trebuie însoţit şi de alte investigaţii medicale (endocrinologice) şi examinări psihologice, studiindu-se în paralel, antecedentele heredocolaterale precum şi climatul familial în care trăieşte subiectul.

b) Deficienţele intelectuale

Cercetările efectuate - atât la indice mondial, cât şi naţional - au scos în evidenţă aspecte cu caracter mai general.
În rândul delincvenţilor, procentajul întârziaţilor mintal creşte pe măsură ce se trece de la delicte uşoare la delicte grave şi extrem grave; în ceea ce-i priveşte pe recidivişti - procentajul debililor mintal este mult mai ridicat decât nerecidiviştii; procentajul infractorilor cu deficienţe intelectuale este cam la fel de ridicat ca şi cel al infractorilor cu tulburări emoţional - afective.
Nu trebuie însă nici aici absolutizat rolul acestui factor (în rândul delincvenţilor se găsesc şi minori cu o inteligenţă normală sau chiar superioară). Este cazul mai ales a unor furturi şi excrocherii care nu pot fi comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare psihointelectuală.

c) Tulburări ale afectivităţii

Este arhicunoscut rolul afectivităţii în viaţa şi activitatea individului uman şi orice abatere de la normal duce imediat la serioase probleme de adaptare.
Delincvenţii minori (după cum afirmă majoritatea cercetătorilor) se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin distincte stări de dereglare a afectivităţii.
Insuficienta maturizare afectivă (caracterizată prin lipsa unei autonomii afective ce conduce la creşterea susceptibilităţii, prin insuficienta creștere a autocontrolului afectiv şi prin slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale) conduce la nerealizarea unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată. (Delincvenţii prezintă o întârziere a maturităţii afective de 2 ani faţă de nedelincvenţii de aceeaşi vârstă cronologică).
Stările de dereglare a afectivităţii includ:
• stările de frustrare afectivă, conflictele afective
• instabilitatea (labilitatea) afectivă
• ambivalenţa afectivă
• indiferenţa afectivă
• absenţa emoţiilor şi a înclinaţiilor altruiste şi simpatetice.
Datorită nivelului crescut al egocentrismului şi al egoismului şi, totodată, din cauza existenţei unui nivel scăzut al toleranţei la frustraţie, formularea şi contactul unor obiective acţionale se face prin apelul la mijloace ilegale.
T. Bogdan arată că una dintre cele mai frecvente caracteristici psihice ale delincvenţilor minori este instabilitatea emotiv-acţională care se asociază frecvent cu agresivitatea, apreciind că aceasta rezidă în acele modele de comportament ofensiv consumat pe plan acţional sau verbal, care obişnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacţie disproporţională la o opoziţie veritabilă sau imaginară.

d) Tulburări caracteriale

La nivelul personalităţii, trăsăturile caracteriale îndeplinesc în special funcţia de reglare a caracterului, determinând un mod constant de manifestare. Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negativ, trăsăturile prezentându-se în cupluri polare (pozitiv - negativ).
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidenţă faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturitate caracterologică care se manifestă prin:
- autocontrol insuficient
- impulsivitate şi agresivitate
- subestimarea greşelilor şi a actelor antisociale comise
- indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă
- opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale
- tendinţe egocentrice
- exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuinţe şi tendinţe înguste, de nivel redus
- absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin social, şi a sentimentelor etico-morale
- dorinţa realizării unei vieţi uşoare, lipsit de muncă.

III.1.2. Climatul educaţional familial

Acesta este o formaţiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, maniere de relaţionare interpersonală, atitudini, etc., ce caracterizează grupul familial o durată mai mare de timp. Acest climat (pozitiv sau negativ) se interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate de către copil. Drumul de la influenţa educaţională la achiziţia comportamentală nu este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge "meandrele" climatului educaţional familial. O aceeaşi influenţă educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decât atunci când este exercitată într-un climat rău sau negativ, bazat, de exemplu, pe relaţii conflictuale şi pe ignorarea deplină a particularităţilor psihoindividuale ale copiilor.
Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori:
• modul de raportare interpersonală a părinţilor
• sistemul de atitudini parentale în raport cu deosebite norme şi valori sociale
• modul în care este perceput şi considerat copilul
• modul de manifestare a autorităţii parentale (unitar sau diferenţiat)
• gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor
• dinamica apariţiei unor stări conflictuale şi tensionale
• modul de aplicare a recompenselor şi a sancţiunilor
• gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii

Familiile dezorganizate

S-a crezut îndeajuns de multă vreme că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant. În ultimul timp un astfel de punct de vedere a fost depăşit, considerându-se că în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariţia conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri, carenţa familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică şi morală.
Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, ca de pildă şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la comiterea unor acte antisociale şi antisociale. Divorţul poate determina serioase tulburări afective şi de comportament ce duc la neadaptare socială sau tulburări psihiatrice. În aceste cazuri dispare autoritatea părintească, ceea ce duce la vagabondajul copiilor, la frecventarea de adunări rău famate ale infractorilor, ce determină săvârşirea de către minori a unei game largi de infracţiuni. În cazul minorilor crescuţi de un solitar părinte, 1/4 din aceştia comit infracţiuni.
În urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori delincvenţi cu un grup de 170 subiecţi normali, s-au constat următoarele:
- cazul separării de părinţi a fost întâlnit la 22,8% din delincvenţi şi numai la 9,4% din normali;
- despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5,8% din subiecţii normali;
- imoralitatea mediului familial - 58,5% la delincvenţi, 9,4% la normali;
- mediu familial natural - 7,7% la delincvenţi, 75,2% din normali.

Climat familial conflictual

Există şi familii care, deşi sunt "organizate", se caracterizează prin proeminente stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la feluri mai simple - cearta, neînţelegerile, contrazicerea, refuzul unor obligaţii conjugale sau familiale, şi ajungând la înfățișări grave - agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine).
În aceste familii, copiii, datorită marilor sensibilităţi, receptează şi trăiesc deosebit de intens indiferent ce "eveniment" intervenit între părinţii lor. "Coparticiparea" lor mai ales la certurile, neînţelegerile, conflictele, agresivitatea şi violenţa manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă.
Se vorbeşte în această situaţie de devalorizarea modelului parental şi, totodată, de pierderea posibilităţii de identificare cu acest model. În astfel de cazuri modelul parental poate fi respins de copil, devenind "modelul negativ" care, treptat, conduce la surescitarea agresivităţii şi a comportamentului antisocial.
Copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual familial fug de acasă şi caută să găsească diverse grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. V. Dragomirescu găseşte în cadrul lotului de minori studiaţi (111) un procent de 62% ce provin din familii în care existau relaţii socio-afective neadecvate, caracterizate prin stări tensionale, conflicte repetate şi comportament violent.
Situaţia este şi mai dramatică în familiile în care se înregistrează cazuri de alcoolism, imoralitate, promiscuitate. (Alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se manifestă într-o proporţie de aproximativ 3 ori mai mare decât în celelalte familii. În cazul minorilor ce au săvârşit furturi, părinţii acestora erau alcoolici în 70% din cazuri.
Climat familial hiperautoritar

Atitudinea hiperautoritară poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată) sau de ambii. Trebuie diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt "bine intenţionaţi", în sensul că au o anumită "concepţie pedagogică" în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică, şi cu un înalt potenţial conflictual în familie.
Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină treptat modificări serioase în una dintre cele mai importante mărimi ale personalităţii: cea atitudinal - relaţională - traduse în fenomene de apatie şi indiferenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce priveşte relaţionarea cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa, toate astea ca urmare a unei suite de frustrări acumulate în timp.
Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrare datorate regimului hiperautoritar şi hiperpermisiv impus se va elimina prin descărcări bruşte prin variante de conduită agresivă şi explozivă la adresa altora. De aici până la conduita delincventă este doar un pas.
V. Dragomirescu arată că 72% dintre delincvenţii minori studiaţi provin din familii în care se practică un sistem disciplinar strict sau haotic.
Climat familial hiperpermisiv

Hiperpermisivitatea alcătuie - în mod exagerat - condiţii de "apărare" a copilului împotriva pericolelor şi prejudiciilor. Eforturile exagerate ale părinţilor de a proteja copilul îi inhibă acestuia tendinţele de a ieşi singur în lume, pentru a-şi încerca "forţele" proprii, forţe care - în virtutea unei tendinţe logice a dezvoltării personalităţii - trebuie confruntate într-un cadru echilibrat pentru a-şi putea contura dimensiunile lor naturale şi, treptat, în urma confruntărilor cu lumea, cu alţii, să realizeze o concordanţă corespunzătoare între imaginea de sine şi ceea ce există şi este în continuă formare şi devenire (capacităţi, însuşiri, aptitudini, etc.).
Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini mintale de tipul copilului - idol sau copilului - rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care sunt întotdeauna îndeplinite.
Dar, spre marea surpriză a părinţilor superprotectori, un astfel de remediu conduce la condiţiile delincvente explicabile - în cea mai mare mărime - prin rezistenţa scăzută la frustrare.
Cercetările au găsit o atitudine superprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei la 40 - 45% dintre delincvenţii minori, iar din porțiunea tatălui la 30% dintre aceştia.

III.1.3. Mediu şcolar - eşec şi abandon

Strategiile educaţionale utilizate în cadrul familiei sunt validate (în cea mai mare parte) prin şcoală. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară poate fi analizat în funcţie de doi indicatori importanţi:
a) randamentul şcolar (note, ,medii, rezultate, procedee etc.)
b)gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie intrinsecă, interese, atitudini pozitive, atracţie - preferinţă în raport cu viaţa şi activitatea şcolară).
Există, evident, un nivel maxim de integrare (randament şcolar crescut şi grad înalt de satisfacţie) şi, la celălalt pol, inadaptarea şcolară (randament şcolar nespus de slab şi lipsa satisfacţiei).
Copiii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar intră în categoria copiilor "problemă" care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare.
Comportamentul infracţional al multor tineri a fost favorizat de eşecul şi abandonul şcolar: peste 55% din minori au avut rezultate slabe şi cumplit de slabe la învăţătură, iar 15%, deşi au absolvit 5-6 clase, nu ştiau să scrie şi să citească decât cu mare greutate; 37,6% lipseau frecvent de la şcoală. Mai există - desigur - şi alte aspecte ale neintegrării şcolare cum ar fi insubordonarea în raport cu regulile şi normele şcolare, lipsa de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare, absenteism, chiul de la ore, repetenţie, conduită agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice, etc.
Faţă de aceste fenomene, cercetarea arată că în peste 50% din cazuri, corpul profesoral a adoptat o atitudine de indiferenţă, ceea ce contravine codului de deontologie profesională.
Solicitate să se pronunţe în privinţa comportamentului copiilor cu probleme, cadrele didactice - 80% - i-au calificat drept "copii dificili", ceea ce înseamnă că, din punct de vedere comportamental, ei se manifestă astfel: chiulesc de la şcoală - 75%; neastâmpăraţi şi turbulenţi - 58%; nu lucrează independent, nu-şi fac temele acasă nicicând - 29%; sunt nesistematici - 55%; deține un comportament agitat, zgomotos, având conflicte cu colegii - 52%; tendinţe agresive ce au atras dizgraţierea şi excluderea din grup - 36%.

_________________
DMA

PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL MINORILOR

"Orice osteneală care tinde să oprească un om să săvârşească o infracţiune este ceva mai de preţ decât pedepsirea unui om care a săvârşit o infracţiune"
(Ben B. Lindsey)

La rezolvarea problemelor pe care le ridică delincvenţa juvenilă se conturează două concepţii: unii pun accentul pe ocrotirea tineretului, datorită vulnerabilităţii sale, ca o consecinţă a slăbirii structurilor tradiţionale - familia - în care este în mod necesar integrat; alţii înţeleg să acorde protecţia lor tineretului doar dacă este în pericol, trăieşte în familii tulburate sau în medii nocive din punct de vedere moral şi social.
Cât priveşte reacţia socială se înfruntă tot două concepţii: unii resping sistematic recurgerea la judecătorii şi tribunale, înţelegând să încredinţeze pe simplii devianţi şi pe delincvenţi grijii administraţiei; alţii preconizează recurgerea sistematică la justiţia pentru minori, ca o garanţie eficient a drepturilor sale fundamentale.
În cadrul măsurilor profilactice unii autori includ următoarele grupe mai importante:
1. măsuri psihosociologice şi psihopedagogice - ce urmăresc, pe baza depistării şi înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncţionali, facerea unor relaţii interpersonale adecvate pentru o inserţie sociofamilială pozitivă
2. măsuri socioprofesionale - care să prevină riscurile de eşec adaptativ prin alegerea - de exemplu - a unei profesii ce nu concordă cu "echipamentul" psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o profesie pentru care nu manifestă nici interes şi nici aptitudini reale.
3. măsuri medico - psihologice şi psihiatrice - ce sunt orientate în direcţia depistării şi înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală cu conţinut patologic care, în anumite condiţii, pot favoriza conduita delincventă (depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări ce conduc la luarea de măsuri psihopedagogice sau impun deosebite forme de tratament).
4. măsuri juridico - sociale - care să permită creşterea gradului de influenţare socială, prin popularizarea legilor sau prin propagandă juridică în general.

Cercetările criminologice au pus în evidenţă necesitatea ca lupta contra fenomenului infracţional să fie dusă nu pe tărâmul sporirii răspunderii juridice a minorilor, ci mai ales în domeniul prevenirii şi educării.
În combaterea delincvenţei juvenile accentul trebuie să cadă asupra terapiei sociale a fenomenului, terapie bazată pe cunoaşterea aprofundată a cauzelor şi condiţiilor care îl ajută atât la nivel macrosocial, cât şi microsocial şi individual.
La indice macrosocial măsurile de prevenţie sunt mai greu de elaborat atâta vreme cât fenomenul nu este suficient de bine știut în toată profunzimea şi amploarea sa.
La nivel microsocial apare indispensabilă revitalizarea funcţiilor de bază ale instituţiilor sociale cu rol educativ, în întâiul rând ale familiei şi şcolii.
La nivel individual este necesar ca organele judiciare (poliţia, parchetul şi instanţa de judecată) să pună în centrul preocupărilor lor problema individualizării sancţiunii.

_________________
DMA

IV.1. NOŢIUNEA ŞI CADRUL MĂSURILOR EDUCATIVE

Combaterea criminalităţii în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislaţiei penale, unele probleme speciale, cu totul diferite de problemele care se pun privitor la cunoaşterea fenomenului infracţional în rândul adulţilor.
În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori a trebuit să ţină seama de faptul că, în perioada de formare şi creștere prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca majorii şi că ei sunt mult mai receptivi la influenţele care se exercită asupra lor, de faptul că minorii au o experienţă mai redusă de viaţă putând cădea mai uşor în greşeală şi mai ales de faptul că ei pot fi mai uşor reeducaţi şi redaţi familiei şi societăţii.
Infractorii minori, la care se referă măsurile educative, sunt infractorii minori care răspund penal.
Este vorba despre infractorii minori care au împlinit vârsta de 14 ani şi au săvârşit faptele cu discernământ şi cei care au perfect vârsta de 16 ani şi care răspund întotdeauna penal. (art.99, alin.2 şi 3 C. pen.).
Minoritatea durează până la vârsta de 18 ani.
Minorilor infractori care răspund penal, prin noul Cod penal, li s-a creat un regim special. acest regim special constă, în debutantul rând, în aceea că minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse, art.100, alin.1 C. pen. prevăzând expres "faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă".
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruirea şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.
Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecinţele răspunderii penale şi se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune.
Scopul măsurilor educative este de a educa şi reeduca minorul care a săvârşit o infracţiune, de a asigura o schimbare în conştiinţa acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale care să-i permită o deplină integrare în viaţa socială.
Măsurile educative, ca sancţiuni specifice aplicabile minorilor, au căpătat o reglementare distinctă de celelalte sancţiuni de drept penal prin dispoziţiile Codului penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Pentru o perioadă (1977-1992) pentru minori era instituit un sistem de sancţionare prin Decretul 218/1977, alcătuit exclusiv din măsuri educative, argumentat atunci că, pentru înfruntarea criminalităţii în rândul minorilor nu este necesar să li se aplice pedepse. Dacă li s-ar aplica pedeapsa cu închisoarea, aceasta ar avea consecinţe nefaste asupra evoluţiei psihicului şi personalităţii acestor minori, conținând în vedere raportul acestora cu infractori înrăiţi. Prin Legea 104/1992 acest decret a fost abrogat şi s-a revenit la vechiul sistem.
Sistemul de sancţionare însușit de Codul penal român este un sistem mixt, adică cuprinde atât măsuri educative cât şi pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse faţă de un minor pentru infracţiunea săvârşită era lăsată la aprecierea instanţei de judecată. În lege s-a prevăzut, de principiu, că "pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului" (art.100 alin.2 C. pen.).
Măsurile educative constituind sancţiuni specifice minorilor, recte repartizate acelor persoane care nu au atins încă deplinătatea facultăţilor bio-psihice, înseamnă că ele nu pot fi luate decât faţă de făptuitorul care a păstrat calitatea de minor şi la data pronunţării măsurii educative. mai mult decât atât, odată măsurile luate, ele nu pot dura, de regulă, decât până la majoratul făptuitorului, fiindcă mijloacele utilizate în executarea acestor măsuri sunt şi ele specifice minorilor. Numai în cazurile de excepţie, prevăzute de lege în mod expres, durata măsurii educative se poate întinde pe urmă majorat.
Potrivit art.101 C. pen. faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală şi care răspund penal se pot lua următoarele măsuri: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.

IV.2. MUSTRAREA

În scara măsurilor educative mustrarea se situează pe întâia treaptă, ea fiind cea mai uşoară dintre sancţiunile de drept penal care se pot aplica minorilor.
Potrivit art.102 C. pen. mustrarea "constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuşi atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o mărime mai severă sau i se va aplica o pedeapsă".
Mustrarea este o măsură cu caracter moral şi constă nu numai într-o simplă dojenire, admonestare, ci şi în avertizarea cu privire la comportamentul viitor. Minorul este pus în situaţia de a-şi da seama că a săvârşit o faptă neîngăduită de lege. El este sfătuit ca în viitor să aibă o conduită mai bună, să se îndrepte, în caz contrar consecinţele fiind mai grave decât o mustrare.
Din practică s-a dovedit că o mustrare care este adaptată personalităţii minorului şi pe care acesta o percepe nu numai ca o dojană ci şi ca stârnire pentru un comportament mai bun prin certitudinea insuflată în probabilitatea lui de îndreptare, poate avea rezultate bune.
În lege nu sunt prevăzute anumite tipuri de infracţiuni pentru care se pot lua măsura educativă a mustrării, dar este de la sine înţeles că aceasta se ia pentru faptele uşoare, pentru minorii care săvârşesc pentru prima dată o infracţiune şi, mai ales, pentru acei minori care au săvârşit fapta în mod accidental.
În practica şi literatura juridică s-a pus problema dacă un minor poate fi sancţionat de două ori cu măsura educativă a mustrării.
După unii autori aceasta nu trebuie luată decât pentru prima faptă pe care un minor o săvârşeşte şi în caz excepţional atunci îndată ce fapta săvârşită după precedenta mustrare nu indică o perseverenţă pe calea rea, ci o simplă întâmplare suferită, un accident.
Plenul fostului Tribunal Suprem a fost de altă părere arătând că în lege se prevede expres că în cazul în care minorul va persevera în comiterea de infracţiuni, faţă de acesta se vor lua măsuri educative mai severe sau i se aplica o pedeapsă.
Măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată unui infractor care a săvârşit fapta în perioada minorităţii, iar la data pronunţării hotărârii judecătoreşti este major pentru că măsurile educative nu pot fi luate faţă de persoane care nu au valoarea de minor la data pronunţării hotărârii şi în timpul executării acesteia.
Potrivit art.487 C. pen. atunci când s-a luat faţă de un minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Atunci când această măsură nu se poate pune în executare în aceeaşi şedinţă, se va fixa un termen pentru când se conține aducerea minorului.
Hotărârea prin care faţă de un minor se ia măsura educativă a mustrării este nu numai pronunţată ci şi executată de către instanţa de judecată.

IV. 3. LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ

Libertatea supravegheată este a doua măsură educativă în ordinea gravităţii, ea situându-se între mustrare şi internarea într-un centru de reeducare.
Această măsură educativă este prevăzută în art.103 C. pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub atenta supraveghere a unei persoane anume desemnate de către instanţa de judecată, în scopul îndreptării acestuia.
Prin această măsură se urmăreşte corijarea minorului ce a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de o gravitate medie prin supunerea acestuia la o disciplină controlată, fără a-l scoate din mediul său şcolar sau familial.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate se poate lua numai pentru o perioadă fixă de timp - un an - şi nu se poate prelungi dincolo de ajungerea la majorat. Deşi legea nu prevede expres ce vârstă trebuie să aibă minorul pentru a i se putea aplica măsura educativă a libertăţii supravegheate, din ansamblul dispoziţiilor art.103 C. pen. rezultă implicit că libertatea supravegheată nu poate fi luată decât faţă de un minor care nu a depăşit vârsta de 17 ani.
Dacă în raport cu vârsta minorului la data pronunţării hotărârii, durata de un an prevăzută în alin.1 al art.103 C. pen. nu poate fi asigurată, instanţa trebuie să aplice o altă măsură educativă.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie în soluţionarea recursului în anulare împotriva S.p. nr.399/1993 a Jud. Sect.I Bucureşti prin care se lua faţă de inculpatul minor M.I., care la data pronunţării hotărârii avea vârsta de 17 ani şi 7 luni, măsura educativă a libertăţii supravegheate pe timp de un an.
Conţinutul acestei măsuri este concretizat prin supravegherea minorului. Persoanele care pot exercita supravegherea sunt enumerate de înspre legiuitor ca şi instituţiile cărora li se pot încredinţa sarcina supravegherii. Potrivit art.103 "supravegherea poate fi încredinţată părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui" atunci când instanţa apreciază că aceştia sunt în măsură să asigure supravegherea în condiţii satisfăcătoare.
În cazul în care acestor persoane le lipsesc posibilităţile de ordin material, intelectual sau moral instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinţă o rudă apropiată, atunci când aceasta o cere, sau unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanţele judecătoreşti trebuie să se preocupe în mod deosebit de alegerea persoanei sau instituţiei care va supraveghea minorul, pentru că de această alegere va depinde în mare măsură rezultatele care se obţin.
Părinţii, tutorele sau înfietorul sunt obligaţi să accepte sarcina de supraveghere a minorului atunci când instanţa dispune astfel, spre deosebire de persoanele de încredere care o pot refuza.
De asemenea, atunci când instanţa încredinţează supravegherea minorului unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor, aceasta nu o poate refuza, dar se apelează la aceste instituţii doar în mod excepţional, atunci când celelalte persoane nu garantează condiţii satisfăcătoare.
În alin.2 al art.103 sunt înscrise obligaţiile pe care le are persoana fizică sau juridică, căreia i s-a încredinţat supravegherea minorului: de a supraveghea permanent minorul şi de informa instanţa atunci când acesta are o conduită necorespunzătoare.
Obligaţia de supraveghere nu trebuie confundată cu supravegherea pe care o exercită în mod curent un părinte (tutore sau înfietor) asupra copilului său.
Supravegherea instituită de lege şi impusă prin hotărâre judecătorească are un caracter singular necesitând un plus de stăruinţă şi de rigoare. Această supraveghere se face în scopul îndreptării minorului.
Cea de a doua obligaţie pe care instanţa o impune este aceea de a i se aduce la cunoştinţă de îndată comportarea inadecvată a minorului. Atunci când persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea a constatat că minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele sau a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală în decursul termenului de încercare, aceasta trebuie să înştiinţeze instanţa care a luat această măsură. Informarea instanţei trebuie să se facă amănunţit, astfel încât, laolaltă cu datele pe care le solicită de la autoritatea tutelară, autoritatea şcolară sau de la conducerea locului unde minorul munceşte, instanţa să îşi poată forma o imagine completă şi reală cu privire la comportamentul minorului. Pe baza acestor date instanţa de judecată menţine sau înlocuieşte această măsură.
Termenul de 1 an, în cursul căruia trebuie exercitată supravegherea asupra comportamentului minorului, curge de la data punerii în executare a hotărârii.
În cazul în care sunt prezenţi la pronunţarea hotărârii atât minorul cât şi persoana care urmează să-l supravegheze, atunci punerea în executare a măsurii libertăţii supravegheate se face în aceeaşi şedinţă. Instanţa aduce la cunoştinţă persoanei care urmează să-l supravegheze pe minor îndatoririle pe care le are, iar minorului i se va atrage atenţia asupra comportamentului viitor arătându-i-se consecinţele unui comportament negativ şi sfătuindu-l să-şi îndrepte conduita.
Dacă punerea în executare a măsurii nu a putut avea loc în aceeaşi şedinţă, aceasta se amână la o dată la care se va cita persoana care urmează să-l supravegheze pe minor şi se va dispune aducerea minorului.
De asemenea, instanţa poate să îi impună minorului ca, pe perioada măsurii libertăţii supravegheate, să respecte una sau mai numeroase obligaţii. Aceste obligaţii pot fi: să nu frecventeze anumite locuri stabilite de către instanţă, să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public pe care o fixează instanţa, cu o durată între 50 şi 200 de ore, maximum 3 ore pe zi după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă (art.103, alin.3 C. pen.)
Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea şi şcoala în care învaţă minorul ori unitatea în care acesta lucrează, şi după caz, instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă, încunoştinţate în acest scop de instanţa judecătorească (art.103, alin.5 C. pen.). Durata de 1 an pe care se ia măsura libertăţii supravegheate are caracterul unui termen de încercare. dacă minorul lăsat în libertate supravegheată are o bună conduită, la împlinirea termenului de 1 an cauza judiciară este considerată ca definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept.
Dacă, dimpotrivă, în cursul intervalului de 1 an minorul se sustrage de la supraveghere, dispărând sau vagabondând, ori dacă refuză să se supună îndrumărilor şi sfaturilor primite, sau dacă are purtări rele care indică că măsura nu a avut efecte pozitive, ori dacă a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanţa care a luat măsura dispune din oficiu ori la sesizarea persoanei care exercită supravegherea revocarea măsurii libertăţii supravegheate şi ia faţă de minorul înrăit o măsură educativă privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare.
Dacă fapta pe care a săvârşit-o minorul în termenul de 1 an este o infracţiune, instanţa are latitudinea de a lege între măsura educativă a internării într-un centru de reeducare şi o pedeapsă. revocarea şi înlocuirea măsurii libertăţii supravegheate pot fi dispuse şi după expirarea termenului de 1 an, pentru cauze care s-au produs înăuntrul termenului. Potrivit art.487 C. proc. pen. revocarea măsurii libertăţii supravegheate este de competenţa instanţei care a pronunţat această măsură.

IV. 4. INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

În scara măsurilor educative prevăzute de art.101 C. pen., a treia măsură educativă ce se poate lua faţă de minorul infractor este internarea într-un centru de reeducare.
Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare este prevăzută în art.104 C. pen., este o măsură privativă de libertate care se aseamănă cu sancţiunile privative de libertate aplicabile minorilor şi se aplică minorilor care au săvârşit fapte cu grad de pericol social ridicat şi faţă de care celelalte măsuri educative - mustrarea şi libertatea supravegheată - nu ar putea duce la îndreptarea minorului.
Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare aflat în subordinea Ministerului de Justiţie în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională corespunzător cu aptitudinile sale.
Dacă internarea nu ar privi decât reeducarea morală a făptuitorului, acesta i-ar dăuna, datorită faptului că minorul este la o vârstă la care ar trebui să i asigure o instrucţie corespunzătoare.
De aceea prin internarea într-un centru de reeducare se urmăreşte nu numai reeducarea morală ci şi formarea profesională şi intelectuală astfel încât, la ieşirea din centru, minorul să îşi poată câştiga existenţa în mod onest şi în același timp util pentru societate.
Prin privarea de libertate pe care o implică şi prin regimul de disciplină riguroasă la care este supus minorul, internarea într-un centru de reeducare are şi o evidentă latură coercitivă care, fără a-i afecta caracterul preponderent educativ, impune ca ea să nu fie luată decât atunci când celelalte măsuri educative, mai uşoare, ar fi lipsite de eficienţă.
Măsurile educative constituind sancţiuni specifice minorilor, adică destinate persoanelor care nu au atins încă deplinătatea facultăţilor bio-psiho-fizice, reprezintă că ele nu pot fi luate decât faţă de făptuitorii care au păstrat calitatea de minor la data la care se pronunţă măsura educativă.
Ca toate măsurile educative, măsura internării într-un centru de reeducare nu se poate lua decât faţă de făptuitorul care, la data pronunţării acestei măsuri, nu a ajuns la majorat, respectiv nu a împlinit 18 ani. Acest lucru reiese din dispoziţiile care reglementează măsura internării cuprinse în art.104 şi care prevăd că pentru această măsură se ia în scopul reeducării "minorului" şi "faţă de minorul" pentru care celelalte măsuri sunt neîndestulătoare (alin.2) cum ar fi şi din dispoziţiile art.106 alin1 care prevăd că măsura internării nu poate dura "decât până la împlinirea vârstei de 18 ani". Dacă făptuitorul era minor la data la care a săvârşit fapta, dar până la soluţionarea cauzei a transformat major, faţă de acesta nu se mai poate lua măsura internării ci se va aplica o pedeapsă.
Măsura internării într-un centru de reeducare se ia, potrivit dispoziţiei art.106 alin.1 C. pen. pe o perioadă de timp nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
În alin.2 se prevede că la data când minorul devine major instanţa poate dispune prolongația internării pe o durată de 2 ani maxim, dacă aceasta este utilă pentru câștigarea scopului urmărit.
Perioada de timp necesară pentru reeducarea minorului nu poate fi cunoscută cu anticipaţie, aceasta depinzând de starea psiho-fizică a fiecărui minor şi de educaţia de care are nevoie.
Nedeterminarea măsurii are deci un caracter relativ pentru că, deşi instanţa nu fixează durata măsurii, limita superioară şi cea inferioară sunt cunoscute. Măsura educativă poate dura maxim 4 ani şi minim 2 ani pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi care au săvârşit fapta cu discernământ.
Instanţa nu ar putea pronunţa măsura internării într-un centru de reeducare pe un termen fix pentru că astfel s-ar nesocoti raţiunea care a stat la baza dispoziţiei legale care prevede luarea acestei măsuri " pe un timp nedeterminat" şi anume imposibilitatea de a stabili aprioric durata de timp în care un minor se va îndrepta.
În legătură cu vârsta pe care trebuie să o aibă o persoană faţă de care se ia măsura internării într-un centru de reeducare, legea nu condiţionează luarea acestei măsuri decât de stare de minoritate (minori care răspund penal). Cu toate acestea este evident că această măsură nu trebuie luată atunci când minorul se apropie de vârsta de 18 ani. În acest caz scopul măsurii, acela de a-l reeduca, nu s-ar mai putea realiza având în vedere timpul limitat pentru care s-ar lua această măsură, de aceea se impune aplicarea unei pedepse. S-ar putea afirma că instanţa ar putea să anticipeze prelungirea internării, dar nu acesta a fost scopul pe care legiuitorul a prevăzut-o.
Prelungirea internării apare ca excepţie de la regula potrivit căreia internarea într-un centru de reeducare se poate lua numai în până la împlinirea majoratului şi se poate dispune numai dacă se constată că ar fi în defavoarea minorului dacă s-ar întrerupe educaţia acestuia, dacă s-ar întrerupe procesul de pregătire profesională şi şcolară.
Prelungirea duratei internării peste momentul la care făptuitorul a devenit major nu trebuie considerată ca o înăsprire a măsurii luată anterior faţă de fostul minor, ci ca o consecinţă legală a acesteia.
Spre deosebire de măsura iniţială a internării care se ia pe un timp nedeterminat, prelungirea acestei măsuri întotdeauna se dispune pe o perioadă de timp determinată, atât cât se apreciază că mai necesită desăvârşirea reeducării şi nu poate depăşi, în nici un caz, 2 ani.
Prelungirea internării încetează de drept la împlinirea termenului pentru care a fost dispusă iar măsura iniţială a internării încetează de drept la data când minorul împlineşte vârsta de 18 ani.
Instanţa competentă să dispună prelungirea internării într-un centru de reeducare este judecătoria sau tribunalul care a dispus şi măsura iniţială.
Atunci când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa, când condamnata este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an sau când, din cauza unor împrejurări distincte executarea măsurii ar avea consecinţe negative pentru cel împotriva căruia s-a luat măsura, pentru familia sa sau pentru unitatea în care lucrează, executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare se poate amâna sau suspenda. (art.491 C. proc. pen.)
După cum s-a mai arătat, nu poate fi cunoscut de la început timpul care îi este necesar fiecărui minor pentru reeducare dar, din momentul în care se constată că prin comportarea sa minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare şi că există premise că reeducarea lui se va putea desăvârşi şi în afara centrului, apare ca posibilă şi "liberarea" minorului din acel centru de reeducare.
Potrivit art.107 C. pen., instanţa poate dispune liberarea minorului cândva de a deveni major dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare şi dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale.
Termenul de 1 an este considerat ca durată minimă în care se poate stabili îndreptarea comportamentului minorului şi, de aceea, liberarea se poate dispune ulterior trecerea acestui an, fie imediat, fie mai târziu, în funcţie de îndeplinirea celeilalte condiţii. Acest termen de 1 an începe să curgă de la data internării efective în institutul aparte de reeducare şi nu de la data la care această măsură s-a pronunţat sau a fost pusă în executare (prin trimiterea unei copii de pe hotărâre la organul de poliţie în raza căruia se află minorul - potrivit art.490, alin.1 C. proc. pen.).
Cea de a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi liberat priveşte buna comportare a acestuia. "Dovezile temeinice de îndreptare" se referă la comportamentul moral al minorului, la buna purtare de care dă dovadă acesta în viaţa de zi cu zi din cadrul centrului prin atitudinea pe care o afişează faţă de ceilalţi minori, de personalul de conducere şi de cadrele didactice.
Minorul dă "dovezi temeinice de sârguinţă la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale" atunci când depune sârguinţă în însuşirea cunoştinţelor cu caracter general şi profesional predate în centru de reeducare. Buna comportare rezultă din cumularea acestor "dovezi temeinice".
Liberarea se dispune de către instanţa care a luat măsura internării pe baza datelor primite de la conducerea centrului. Această liberare are caracterul unei liberări condiţionate înainte de a ajunge la termen a măsurii internării, adică înainte de a împlini 18 ani. Dacă minorul căruia i s-a acordat liberarea înainte de a deveni major are o bună conduită, această liberare devine definitivă la împlinirea vârstei de 18 ani şi măsura internării încetează de drept. Deci oricât de bune ar fi rezultatele reeducării minorului internat, acesta nu poate beneficia decât de o liberare înainte de a deveni major, în timpul liberării măsura internării continuând să rămână în vigoare, cu executarea suspendată, şi nu va înceta decât la împlinirea vârstei de 18 ani de către minor.
În reglementarea instituţiei liberării legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care buna comportare este dezminţită printr-o conduită neadecvată şi astfel în art.108 alin.1 se prevede că "dacă în perioada liberării minorul are purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea".
"Purtarea necorespunzătoare" a minorului constă în fapte sau atitudini din care să reiasă că presupusa lui îndreptare a fost iluzorie, el manifestând dezinteres faţă de şcoală şi de pregătirea profesională.
Tot în cadrul "purtării necorespunzătoare" intră şi săvârşirea de către minor în timpul liberării, din nou, a unei infracţiuni, caz în care instanţa poate sau nu să aplice minorului o pedeapsă.
Atunci când se apreciază că este neapărată infuzarea unei pedepse, instanţa revocă măsura internării într-un centru de reeducare, revocând implicit şi liberarea minorului. Atunci când se apreciază că nu este cazul să se aplice o pedeapsă, instanţa revocă liberarea menţinând în continuare măsura principală a internării într-un centru de reeducare.
Revocarea liberării se dispune de aceeaşi instanţă care a acordat libertatea înainte ca minorul să fi devenit major (Art.492 C. proc. pen.).
În cazul în care minorul care este internat într-un centru de reeducare săvârşeşte din nou o infracţiune, revocarea sau menţinerea măsurii se dispune după aceleaşi criterii ca şi în cazul revocării liberării: dacă este necesară introducerea unei pedepse cu închisoarea se dispune revocarea măsurii internării într-un centru de reeducare iar dacă adăugarea acestei pedepse nu este necesară, măsura educativă se va menţine.
Atunci când instanţa apreciază că pentru cea de a doua infracţiune este necesară aplicarea unei pedepse şi când se alege pedeapsa cu amenda, măsura educativă a internării nu se revocă, ea putând coexista cu amenda.
Măsura internării într-un centru de reeducare se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărârea prin care s-a luat această măsură la organul de poliţie de la locul de unde se află minorul(art.490, alin.1 C. proc. pen.) iar executarea constă în supunerea minorului la regimul prevăzut de lege şi durează tot intervalul de timp în care acesta este internat.
În principiu, măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua şi faţă de un minor care a executat anterior o pedeapsă pentru o altă infracţiune dacă gradul de pericol social al noii fapte este scăzut şi permite luarea acestei măsuri.
IV. 5. INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL-EDUCATIV

Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ este cea de-a doua măsură educativă privativă de libertate şi, deşi în scara măsurilor educative ocupă ultimul loc, aceasta nu constituie o măsură mai aspră decât internarea într-un centru de reeducare.
Măsura internării într-un institut medical-educativ se aseamănă cu cea a internării într-un centru de reeducare prin aceea că ambele sunt privative de libertate şi constau în internarea infractorului minor în instituţii specializate în vederea îndreptării lui, institutul medical-educativ prezentând un caracter specific. Institutul medical-educativ trebuie să asigure atât tratamentul medical cât şi educaţia necesară.
Internarea într-un institut medical-educativ este măsura prevăzută în art.105 C. pen. care constă în aşezarea minorului pe o durată nedeterminată într-un institut medical-educativ în vederea supunerii sale unui remediu sanitar şi unui regim special de educaţie.
Această măsură are un caracter mixt, atât medical cât şi educativ şi se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice şi/sau psihice are nevoie atât de tratament medical cât şi de un regim particular de educaţie.
Ca absolut orice măsură educativă, şi măsura internării într-un institut medical-educativ se poate lua numai faţă de un minor care răspunde penal (art.100, alin.1 C. pen.), adică minorul între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernământ sau minorul care a depăşit vârsta de 16 ani.
O a doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească minorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faţă de care se ia măsura internării într-un institut medical-educativ este aceea că starea fizică sau psihică în care se află acesta să necesite tratament medical. Această condiţie este determinantă în luarea acestei măsuri.
Starea fizică sau psihică la care se referă art.105 este o stare anormală, deficitară şi nu are relevanţă dacă este congenitală sau survenită. O dispoziție fizică anormală poate consta într-o infirmitate (minorul este orb, olog, surdo-mut, etc.) sau într-o boală gravă (ftizie, paludism, epilepsie, etc.) iar dispoziția psihică anormală poate consta într-o deficienţă de ordin intelectiv (debilitate mintală, etc.) sau volitiv (abulie, tulburări de comportament, etc.).
Această stare fizică sau psihică anormală la care se referă art.105 nu trebuie confundată cu alienaţia mintală, idioţenia, cretinismul sau alte maladii care atrag iresponsabilitatea minorului.

Potrivit art.48 C. pen. persoana iresponsabilă care săvârşeşte fapte prevăzute de legea penală nu răspunde penal şi deci fată de un asemenea minor nu se poate lua măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ.
Instanţa determină starea psiho-fizică anormală a minorului ce necesită internarea într-un institut medical-educativ din ancheta socială şi din celelalte acte ale cauzei precum şi din expertiza medico-legală de specialitate.
Pentru ca faţă de un minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală să se poată lua măsura internării într-un institut medical-educativ, starea anormală a acestuia trebuie să existe în momentul luării acestei măsuri şi nu are relevanţă dacă a existat sau nu în momentul comiterii faptei.
Potrivit art.106 C. pen., măsura internării într-un institut medical-educativ se ia - ca şi măsura internării într-un centru de reeducare - pe timp nedeterminat. dar nu poate dura, în general, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Această măsură se ia pe o durată nedeterminată pentru că nu se cunoaşte cu anticipaţie cât timp este necesar pentru înlăturarea stării anormale din punct de vedere fizic sau psihic în care se află minorul, iar în momentul în care această stare care a dus la luarea măsurii a dispărut, internarea trebuie să înceteze şi ea îndată. Prin urmare, ar fi greşit ca instanţa, atunci când ia măsura internării într-un institut medical-educativ să stabilească o anumită dată precisă la care măsura ar urma să ia sfârşit.
Atunci când cauza care a impus luarea măsurii a dispărut, este necesar ca ridicarea măsurii internării să aibă loc "de îndată" pentru că menţinerea acesteia ar putea fi chiar dăunătoare pentru minorul vindecat, care ar urma să rămână în continuare în contact cu minorii deficienţi din punct de vedere psiho-fizic.
Cauza care a determinat luarea măsurii educative a internării într-un institut medical-educativ este complexă şi constă în necesitatea supunerii minorului la tratament medical pentru a înlătura starea psiho-fizică în care se află acesta, precum şi necesitatea supunerii acestuia unui regim special de reeducare datorită carenţelor grave de natură educaţională pe care acesta le prezintă. prin urmare, ridicarea măsurii poate interveni numai dacă însănătoşirea din punct de vedere farmaceutic a minorului coincide cu desăvârşirea educaţiei, existând dovezi temeinice că minorul are o conduită bună, că este sârguincios la învăţătură şi că îşi dă silinţa să capete o pregătire profesională.
Se poate întâmpla însă ca minorul să se însănătoşească din punct de vedere fizic sau psihic, dar să nu fie desăvârşită redresarea lui morală. În acest caz instanţa poate să ia faţă de acest minor, odată cu ridicarea măsurii internării în institutul medical-educativ, măsura internării într-un centru de reeducare. Art.106, alin.1 teza III prevede că această înlocuire se dispune numai "dacă este cazul".
În principiu, măsura internării într-un institut medical-educativ, ca şi măsura internării într-un centru de reeducare nu poate dura decât până la majoratul minorului, adică până la atingerea vârstei de 18 ani. Prin excepţie, însă, art.106, alin.2, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă această prelungire este necesară pentru înfăptuirea scopului urmărit, adică pentru vindecarea şi reeducarea minorului. Prelungirea internării nu se poate dispune anticipat, din momentul luării măsurii iniţiale, ci numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 18 ani şi se constată că măsura nu a avut asupra minorului rezultatul dorit.
După cum am arătat, măsura internării într-un institut medical-educativ se ia pe o durată nedeterminată; spre deosebire de aceasta, prelungirea măsurii se dispune întotdeauna pe o durată determinată dar care nu poate depăşi în nici un caz durata de 2 ani.
Internarea într-un institut medical-educativ încetează de drept la data când minorul a împlinit 18 ani, dacă nu a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri înainte de împlinirea majoratului (ceea ce ar fi dus implicit la încetarea măsurii) şi dacă instanţa nu dispune prelungirea acestei măsuri. În caz de prelungire, măsura internării încetează de drept la împlinirea duratei fixate de instanţă.
Măsura internării într-un institut medical-educativ poate înceta şi prin revocare - art.108 C. pen. - dacă în perioada internării minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii. În cazul în care instanţa revocă măsura internării într-un institut medical-educativ şi îi aplică minorului pedeapsa închisorii, se poate lua faţă de minor măsura de siguranţă a obligării la tratament clinic (art.113 C. pen.).
În principiu, faţă de un minor se poate lua atât o măsură educativă cât şi o măsură de siguranţă. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ este compatibilă cu măsura de siguranţă a internării medicale prevăzută de art.114 C. pen.
Într-o opinie s-a susţinut că cele două măsuri nu se pot lua simultan faţă de acelaşi minor, pentru că atât acţiunea de reeducare cât şi cea de tratament medical pot fi realizate în acelaşi timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.

_________________
DMA

1. Basarab, Matei, Drept penal, Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1983
2. Bogdan,T., Complicații de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
3. Brezeanu, Ortansa, Minorul şi legea penală, Ed. AllBeck, Bucureşti, 1998
4. Brezeanu, Ortansa, Regimul de sancţionare al minorilor în perspectiva noii legislaţii penale, S.C.J. 4/19834.
5. Bulai, Constantin, Drept penal, Componentă generală, vol.I-II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
6. Buzea, N.T., Infracţiunea penală şi culpabilitatea. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Alba-Iulia, 1944
7. Dragomirescu, V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
8. Mitrofan, Nicolae, (coord.), Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992
9. Neveanu, Paul Popescu, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
10. Preda, Vasile, Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
11. Rădulescu, S., Banciu, D., Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990
12. Şchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981
13. Turianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Ed. XXI, Bucureşti, 1995

_________________
DMA